Prietene

Sterge-ti lacrima din ochiul albastru. Sau daca simti nevoia plangi, plangi o mare de durere, un ocean de tristete, ingandurare. Fa-te pierdut in lume, fugi cat poti de repede, cat te tin picioarele, prinde aripi si ascunde-te departe, printre nori, printre varfuri de munti.

Dar nu uita sa te intorci, vino inapoi printre cei vii. Aici iti este locul. Traieste clipele grele, imbratiseaza-ti tortura, fiti unul si acelasi. Nu uita sa revii aici unde cei dragi tie te asteapta si vor sa-ti fie alaturi. Eu nu-ti voi fi alaturi, nu-ti voi adresa niciun cuvant, nici macar o privire nu voi arunca in directia ta. Dar stiu ca dupa ce iti va fi mai rau, iti va fi si mai bine. Prietene, sterge-ti lacrimile.

Dependenţa

De când se ştie a avut ceva de făcut. În momentele în care ar fi putut savura singurătatea, un dar pe care nu a ştiut niciodată să-l aprecieze, îşi umple timpul cu te miri ce prostioară care are să fie rezolvată numai şi numai atunci. Aleargă, fuge mâncând pământul dar nici măcar ea nu mai ştie de ce. Mai rău chiar, a pierdut controlul propriei călătorii şi nu mai ştie nici măcar încotro se îndreaptă, ce o aşteaptă dincolo de pragul suprasolicitării. Nu e sănătos te ţii departe de tine însuţi şi ea ştie asta. Probabil că nu-i mai pasă. Nu de când şi-a dat seama că este dependentă.

Nu e vorba de droguri şi nici măcar de adrenalină. A avut parte de destule experienţe tari, chiar mai puternice decât erecţiile cauzate de Viagra. Alcoolul nu este dependenţa ei, nici măcar sexul. Abia dacă mai are timp să-şi amintească cât de mult îi lipseşte căldura corpului lui, atunci când se găseau în toaletele nespălate ale cluburilor, frecventate doar pentru a şi-o trage, ştiind că ar putea fi prinşi în orice moment.

Se vrea indispensabilă cuiva. Are nevoie de cineva care să-i mănânce timpul, care s-o poată ţine în loc, să-i distragă atenţia de la tot ce este aparent important. Cineva care să-i mestece persoana bucată cu bucată, cineva la fel de dependent. De ea. O dependenţă mutuală. Probabil de aceea fuge.

Stii..

.. eu nu te iubesc. Corectez, eu nu mai iubesc. Exact, fara pronume. Nu a mai ramas nimic acolo unde trebuia sa fie. Din cand in cand ma mai incearca o stare de melancolie, dar imi dau seama ca mi-o impune creierul atunci cand ochii ajung prea prafuiti. Nu pot sa-i mai inchid, ma uimesc prea mult toata prostia si toata rautatea de pe lumea asta incat pleoapele s-au speriat si nu mai vor sa coboare. De fapt nici nu cred ca le mai am, au disparut complet. Eu n-o sa mai dorm niciodata cu ochii inchisi si o sa visez doar cu ei deschisi, la vremuri si locuri mai bune, la oameni mai calzi si mai inimosi.

Stii.. as vrea sa am un burete mare si galben, ca in desenele animate, sa sterg tot si s-o iau de la inceput. Asa voi face si cu textul asta, va fi sters cu buretele si rescris de cate ori va fi nevoie. Sau poate ca nu-l voi mai rescrie. Stii.. te-am mintit..

Ochelarii

Dă-ţi ochelarii jos, pune-i pe noptiera supraîncărcată de lângă pat. Aşează-te. Stai acolo şi întinde-te pe spate. Nu mai pune întrebări, lasă-mă să fac ce vreau din tine. Relaxează-te.

Respiră uşor. Lasă-te purtat de ritmul melodiilor de fundal al vieţilor noastre, năpăstuite de ghinion. Lasă-mă să-ţi sărut gâtul, lasă-mă să-ţi sărut lobul urechii, taie-mi respiraţia. Stai nemişcat.

Îţi dau voie să mă mângâi uşor, cu o singură mână. Te las să mă săruţi tandru pe sâni. Ridică-ţi privirea, uită-te în ochii mei.
Zâmbeşti.  Îmi spui că ţi-am lipsit şi abia aşteptai să ne reîntâlnim în camera mea. Mă relaxez.

Mă întind pe pat de-a curmezişul. Mă mănânci din priviri în timp ce mă dezbraci, atât de încet încât să te vreau mai mult, mai repede. Îmi zâmbeşti din nou şi mă strângi în braţe. Corpul tău freamătă peste al meu.

De-o noapte

Şoaptele tale calde mi-au pătruns în suflet şi m-au răscolit cu totul, mi-au făcut pielea să tremure şi carnea să ceară mai mult şi mai mult. Ochii tai negri, indecişi ca şi vremea, m-au chemat la tine şi m-au cuprins în nişte tentacule invizibile care nu-mi mai dau drumul şi oricât m-aş zvârcoli, ştiu că nu mai am scăpare. Şi atunci mă opresc, nu mai fac nicio mişcare. Îmi scapă doar un geamăt prelung, delicios şi cald…

Atunci mă iei în braţe şi mă strângi tare, mă mângâi pe spate şi mă săruţi pe gât. Uşor, uşor mă stăpâneşti şi devin a ta, simţi cum inima mea bate din ce în ce mai tare şi corpul mi se încinge, ştii că nu mă mai satur de tine şi vreau să te simt pulsând adânc.

Rămânem nemişcati. Până dimineaţă nu mai scoatem o vorbă, un sunet. Tu fumezi o ţigară şi se aude doar tutunul arzând, îţi simt respiraţia uşoara între omoplaţii mei. Mâna îţi alunecă uşor de pe coapsa mea şi adormim. Undeva departe se aude marea..

Am scris o poveste de dragoste

Am scris o poveste de dragoste, povestea noastră cu ochi verzi, cu corpuri fierbinţi întinse la soare pe nisipul plin de scoici si mucuri de ţigară. Am scris povestea pentru noi, ca s-o putem citi mereu cu ochii închişi, întorşi unul spre celălalt, aşa cum adormeam de fiecare dată împreună.

Am scris o poveste de dragoste cu pielea arsă de soare şi furtuni pe mare, cu valuri înalte, înalte, înalte, cu noi transformându-ne în pescăruşi şi zburând departe, departe, departe.

Am scris o poveste cu bucăţi de gheaţă pe trotuar, am scris-o de mână, îngrijit, şi am păstrat-o bine în caietul cu desene şi păreri, cu zâmbete şi dureri şi am presărat-o cu şase trandafiri roşii, gâtuiţi fără milă atunci când le-a venit vremea.

Am scris povestea noastră de dragoste cu ochii tăi şi corturi încinse la mal de mare. Mai ştii?

Matrioşka

Pentru ei nu am nume. Existenţa mea este de ordinul minutelor în viaţa fiecărui soldat care vizitează Arina. “Rusia înseamnă lumea”, “soldaţii ruşi sunt victorioşi” sau “polonezii o vor lua direct în bot de la noi” sunt doar căteva texte, nu prea emoţionante – dar cu efect – pe care le spun comandanţilor, căpitanilor, coloneilor, câtorva soldaţi mai avuţi ai puternicei Armate Sovietice. Unii preferă să-mi povestească planuri de atac, alţii vor doar să mi-o tragă şi atât, cu ţipete, bătaie şi lacrimi.

“Arina” înseamnă pace. Doar aici mai găsesc pacea, măcar pentru câteva clipe, aceşti bărbaţi chinuiţi de soartă. Vor pleca la război, vor pleca în curând. Din acest moment nu mai au mame, nu mai au fraţi, soţii sau copii, îşi iau la revedere de la Moscova şi de la vieţile lor. Mă mai au doar pe mine să-i întăresc, să le ofer o ultimă plăcere înainte de baia de sânge.

Aşa l-am cunoscut pe Aleksey, “darul lui Dumnezeu”. Proaspăt înrolat în armată, nu avea mai mult de 18 ani şi căra în spate experienţa de viaţa a unui fluture care abia a ieşit din cocon. Adică vax. Mă plimbam prin târg, căutând să-mi cumpăr ceva drăguţ din banii ultimului general-generos, care avea plăcerea bizară ca de fiecare dată când îşi dădea drumul să zbiere că Rusia a cucerit întreaga lume. M-a oprit şi m-a întrebat, foarte jenat, dacă “aş putea să-i ofer o noapte de dragoste”. Ce dulce, “dragoste”. M-a înduioşat aşa tare că nu mai vroiam să-i cer banii.

L-am adus la bordel şi l-am urcat direct în patul mizer. Nu a scos nici un sunet când i-am deschis cămaşa, nasture cu nasture, când i-am dat jos pantalonii sau când am început să-l sărut încet pe abdomen. A stat tot timpul şi s-a uitat la buzele mele luptându-se cu penisul său erect, apoi şi-a pus perna pe faţă şi a început să geamă, din ce în ce mai tare, odată cu mişcările mele. Iar apoi nu a mai făcut nimic. A stat. Am stat şi eu.

În patru ore pleca spre Sankt Petersburg. M-a pus să stau goală lângă el şi mi-a sărutat fiecare milimetru de piele. Mi-a spus că nu-i e frică de moarte şi că sunt prima femeie din viaţa lui. A fumat ţigară după ţigară şi mi-a povestit despre familia sa, despre copilăria tristă pe care a avut-o şi mi-a jurat că se va întoarce victorios la Moscova. Mi-a jurat că mă va căuta şi că mă va scoate din mizerie.

Şi m-a întrebat: “Cum te cheamă?”
“Matrioşka”.

Noiembrie

Te-ai asezat pe fotoliul tau favorit, cel albastru inchis, de langa geam. Ai ramas dezbracat, asa cum ai plecat din patul meu si fumezi o tigara. Parul tau perfect aranjat mai inainte e acum ciufulit si ti face fata sa para mai intunecata. Ma uit la tine dar nu reusesc sa ti vad ochii, i-ai ascuns sub pleoapele inchise. Esti suparat. Buza de sus aproape ca ti  dispare cand tragi, arzand de nervi, din tigara acum pe jumatate fumata.

Eu nici nu m am miscat, am ramas muta si cu ochii atintiti asupra ta. Astept sa ti termini tigara, sa vii inapoi..as vrea sa ti vorbesc.

Te ridici te pe scaun. Cu o miscare grabita, dar atenta, stingi tigara in scrumiera si vii spre pat. O raza de soare iti lumineaza mainile. Tremura usor de nerabdare sa ma atinga din nou, chiar daca tu nu vrei asta. Te asezi pe pat, in spatele meu. Ma iei in brate si ma strangi tare, imi mangai sanii ca de copil si imi desfaci picioarele ( impecabil desenate), usor, cu mana dreapta.  Ma strangi mai tare, aproape ca ma sufoci. Iti muti mainile pe coapse si ma tragi cu putere spre tine. Ma saruti pe gat si mi soptesti in ureche o fantezie mai veche de-a ta. Esti hotarat sa mi  arati puterea libidoului tau ranit pana la juisarea suprema.

Eu tot nu am scos niciun cuvant in tot acest timp. Poate ar fi trebuit..dar deja e prea tarziu, te ai ridicat fara o vorba, te ai imbracat si ai iesit pe usa. Nici nu m am miscat, am ramas cu ochii atintiti asupra usii. Nu am vrut sa te supar.

Bluza verde aprins

Ea poarta o bluza verde aprins. Sta in fata restaurantului lor favorit si asteapta. Incepe sa ploua. Ea nu se muta de acolo nici macar un centimetru, nu vrea sa se fereasca de ploaie. Bluza ei verde aprins incepe sa se stinga incet, incet si se lipeste de corpul ei infrigurat, lasand la iveala o talie subtire si sanii mici.

O cheama Irene, are 23 de ani si lucreaza ca designer de interior la una din cele mai importante companii din Elvetia.

Asteapta. Deja ploua de douazeci de minute si el nu da semne sa apara. Un ospatar din restaurant iese si o intreaba daca nu cumva doreste sa astepte inauntru. Irene nu vrea. Ea ramane afara sa-l astepte in ploaie, crede cu tarie ca va veni, o va imbratisa si ii va cere iertare.

Este singura la parinti. Ei s-au mutat intr-un sat prin Elvetia. Nu i-a mai vazut de sase ani, nu au mai vorbit de trei.

Se uita la ceas. Este opt si patruzeci si trei de minute. Ea il asteapta de patruzeci si trei de minute, afara, in fata restaurantului lor favorit, in ploaia rece. Picaturile mari ii cad pe fata alba lovind-o parca din ce in ce mai tare, iar inima ii este din ce in ce mai grea. El nu mai vine. Picaturile reci incep sa danseze cu lacrimile ei calde, incarcate de emotii si suferinta. E si cincizeci si opt.

Irene este dependenta. Nu de narcotice, nu de alcool, ci de persoane. De cand el i-a spus c-o iubeste, sufletul ei ii apartine.

Este noua si douasprezece minute. Irene tremura de frig, hainele ei sunt ude leoarca. Tot fardul i-a curs pe fata si acum arata ca o curva trista la colt de strada. Acelasi ospatar din restaurant ii cheama un taxi si o trimite acasa.

Irene locuieste singura intr-un apartament cu trei camere si doua bai, chiar deasupra unui cinematograf. Cinematograful unde s-au cunoscut.

El nu a aparut in seara aceea. Nici o saptamana mai tarziu, nici dupa o luna si nici dupa un an. Habar nu am ce s-a intamplat cu el, unde s-a  dus, daca mai traieste sau nu.  Cat despre Irene…ei bine.. dupa ce am stat sa-l astept in ploaie o ora si ceva m-am trezit cu o pneumonie de toata frumusetea, care s-a agravat foarte repede si la scurt timp doar aparatele mi-au mai tinut corpul in viata. Atunci i-am revazut in sfarsit pe ai mei, dar ei mi-au vazut doar corpul inert si palid. M-a durut teribil ca n-am mai putut sa-i imbratisez pentru ultima oara, sa le spun cat de mult mi-au lipsit si sa le cer iertare ca i-am lasat de izbeliste.

Bluza verde aprins este asezata pe pat. Irene si-a pregatit-o, pentru ca diseara se va intalni cu el si vor merge la restaurantul lor favorit.

Celor

Eu ma compun din relatii trecute.

Iau cate putin din fiecare si incetul cu incetul devin un tot bine definit. Am inceput sa    prind o forma timida de la 16 ani, cand m-am indragostit pentru prima oara. A fost ca o lovitura foarte puternica in piept, care s-a resimtit mai apoi in stomac, in talpi si palme. Dar nu stau sa povestesc acum ce sau cum s-a intamplat. Am fost fericita cat am fost, dar fericirea nu lasa urme. Am aflat ca de fapt cand esti fericit nu inveti mai nimic. De la un El am prins pofta de viata, am invatat ce inseamna gelozia si cat de departe poti sa ajungi cu un zambet din inima. De la Ea a pornit scrisul, de la un alt El mi-a (re)venit placerea de-a desena si am inceput sa iubesc fotografia. Inca un El mi-a dezvaluit ce inseamna teatrul vazut din culise, o fereastra catre o alta forma de iubire care nu credeam ca poate exista. Am invatat  sa sarut, sa mangai, sa alin, sa ascult si sa iubesc. Am mai invatat sa plang, sa dispretuiesc, sa regret si sa uit. Nicio relatie trecuta n-a fost ca urmatoarea, nicio relatie viitoare nu va fi ca vreuna din trecut.

Asta sunt eu. Stiu sa iubesc, stiu sa urasc, stiu sa fiu invidioasa si stiu sa fiu indiferenta. Nu imi pierd vremea cu cei care ma desconsidera si sunt vesnic prietena celor care ma indragesc. Nu ma port intotdeauna cum se cuvine, nu-mi fac patul de dimineata si nu imi pieptan parul. Nu imi plac oamenii rautaciosi si nici ‘pupincuristii’.

Eu ma compun din relatii trecute.