Matrioşka

Pentru ei nu am nume. Existenţa mea este de ordinul minutelor în viaţa fiecărui soldat care vizitează Arina. “Rusia înseamnă lumea”, “soldaţii ruşi sunt victorioşi” sau “polonezii o vor lua direct în bot de la noi” sunt doar căteva texte, nu prea emoţionante – dar cu efect – pe care le spun comandanţilor, căpitanilor, coloneilor, câtorva soldaţi mai avuţi ai puternicei Armate Sovietice. Unii preferă să-mi povestească planuri de atac, alţii vor doar să mi-o tragă şi atât, cu ţipete, bătaie şi lacrimi.

“Arina” înseamnă pace. Doar aici mai găsesc pacea, măcar pentru câteva clipe, aceşti bărbaţi chinuiţi de soartă. Vor pleca la război, vor pleca în curând. Din acest moment nu mai au mame, nu mai au fraţi, soţii sau copii, îşi iau la revedere de la Moscova şi de la vieţile lor. Mă mai au doar pe mine să-i întăresc, să le ofer o ultimă plăcere înainte de baia de sânge.

Aşa l-am cunoscut pe Bogdan, “darul lui Dumnezeu”. Proaspăt înrolat în armată, nu avea mai mult de 18 ani şi căra în spate experienţa de viaţa a unui fluture care abia a ieşit din cocon. Adică vax. Mă plimbam prin târg, căutând să-mi cumpăr ceva drăguţ din banii ultimului general-generos, care avea plăcerea bizară ca de fiecare dată când îşi dădea drumul să zbiere că Rusia a cucerit întreaga lume. M-a oprit şi m-a întrebat, foarte jenat, dacă “aş putea să-i ofer o noapte de dragoste”. Ce dulce, “dragoste”. M-a înduioşat aşa tare că nu mai vroiam să-i cer banii.

L-am adus la bordel şi l-am urcat direct în patul mizer. Nu a scos nici un sunet când i-am deschis cămaşa, nasture cu nasture, când i-am dat jos pantalonii sau când am început să-l sărut încet pe abdomen. A stat tot timpul şi s-a uitat la buzele mele luptându-se cu penisul său erect, apoi şi-a pus perna pe faţă şi a început să geamă, din ce în ce mai tare, odată cu mişcările mele. Iar apoi nu a mai făcut nimic. A stat. Am stat şi eu.

În patru ore pleca spre Sankt Petersburg. M-a pus să stau goală lângă el şi mi-a sărutat fiecare milimetru de piele. Mi-a spus că nu-i e frică de moarte şi că sunt prima femeie din viaţa lui. A fumat ţigară după ţigară şi mi-a povestit despre familia sa, despre copilăria tristă pe care a avut-o şi mi-a jurat că se va întoarce victorios la Moscova. Mi-a jurat că mă va căuta şi că mă va scoate din mizerie.

Şi m-a întrebat: “Cum te cheamă?”
“Matrioşka”.

Noiembrie

Te-ai asezat pe fotoliul tau favorit, cel albastru inchis, de langa geam. Ai ramas dezbracat, asa cum ai plecat din patul meu si fumezi o tigara. Parul tau perfect aranjat mai inainte e acum ciufulit si ti face fata sa para mai intunecata. Ma uit la tine dar nu reusesc sa ti vad ochii, i-ai ascuns sub pleoapele inchise. Esti suparat. Buza de sus aproape ca ti  dispare cand tragi, arzand de nervi, din tigara acum pe jumatate fumata.

Eu nici nu m am miscat, am ramas muta si cu ochii atintiti asupra ta. Astept sa ti termini tigara, sa vii inapoi..as vrea sa ti vorbesc.

Te ridici te pe scaun. Cu o miscare grabita, dar atenta, stingi tigara in scrumiera si vii spre pat. O raza de soare iti lumineaza mainile. Tremura usor de nerabdare sa ma atinga din nou, chiar daca tu nu vrei asta. Te asezi pe pat, in spatele meu. Ma iei in brate si ma strangi tare, imi mangai sanii ca de copil si imi desfaci picioarele ( impecabil desenate), usor, cu mana dreapta.  Ma strangi mai tare, aproape ca ma sufoci. Iti muti mainile pe coapse si ma tragi cu putere spre tine. Ma saruti pe gat si mi soptesti in ureche o fantezie mai veche de-a ta. Esti hotarat sa mi  arati puterea libidoului tau ranit pana la juisarea suprema.

Eu tot nu am scos niciun cuvant in tot acest timp. Poate ar fi trebuit..dar deja e prea tarziu, te ai ridicat fara o vorba, te ai imbracat si ai iesit pe usa. Nici nu m am miscat, am ramas cu ochii atintiti asupra usii. Nu am vrut sa te supar.

Bluza verde aprins

Ea poarta o bluza verde aprins. Sta in fata restaurantului lor favorit si asteapta. Incepe sa ploua. Ea nu se muta de acolo nici macar un centimetru, nu vrea sa se fereasca de ploaie. Bluza ei verde aprins incepe sa se stinga incet, incet si se lipeste de corpul ei infrigurat, lasand la iveala o talie subtire si sanii mici.

O cheama Irene, are 23 de ani si lucreaza ca designer de interior la una din cele mai importante companii din Elvetia.

Asteapta. Deja ploua de douazeci de minute si el nu da semne sa apara. Un ospatar din restaurant iese si o intreaba daca nu cumva doreste sa astepte inauntru. Irene nu vrea. Ea ramane afara sa-l astepte in ploaie, crede cu tarie ca va veni, o va imbratisa si ii va cere iertare.

Este singura la parinti. Ei s-au mutat intr-un sat prin Elvetia. Nu i-a mai vazut de sase ani, nu au mai vorbit de trei.

Se uita la ceas. Este opt si patruzeci si trei de minute. Ea il asteapta de patruzeci si trei de minute, afara, in fata restaurantului lor favorit, in ploaia rece. Picaturile mari ii cad pe fata alba lovind-o parca din ce in ce mai tare, iar inima ii este din ce in ce mai grea. El nu mai vine. Picaturile reci incep sa danseze cu lacrimile ei calde, incarcate de emotii si suferinta. E si cincizeci si opt.

Irene este dependenta. Nu de narcotice, nu de alcool, ci de persoane. De cand el i-a spus c-o iubeste, sufletul ei ii apartine.

Este noua si douasprezece minute. Irene tremura de frig, hainele ei sunt ude leoarca. Tot fardul i-a curs pe fata si acum arata ca o curva trista la colt de strada. Acelasi ospatar din restaurant ii cheama un taxi si o trimite acasa.

Irene locuieste singura intr-un apartament cu trei camere si doua bai, chiar deasupra unui cinematograf. Cinematograful unde s-au cunoscut.

El nu a aparut in seara aceea. Nici o saptamana mai tarziu, nici dupa o luna si nici dupa un an. Habar nu am ce s-a intamplat cu el, unde s-a  dus, daca mai traieste sau nu.  Cat despre Irene…ei bine.. dupa ce am stat sa-l astept in ploaie o ora si ceva m-am trezit cu o pneumonie de toata frumusetea, care s-a agravat foarte repede si la scurt timp doar aparatele mi-au mai tinut corpul in viata. Atunci i-am revazut in sfarsit pe ai mei, dar ei mi-au vazut doar corpul inert si palid. M-a durut teribil ca n-am mai putut sa-i imbratisez pentru ultima oara, sa le spun cat de mult mi-au lipsit si sa le cer iertare ca i-am lasat de izbeliste.

Bluza verde aprins este asezata pe pat. Irene si-a pregatit-o, pentru ca diseara se va intalni cu el si vor merge la restaurantul lor favorit.

Celor

Eu ma compun din relatii trecute.

Iau cate putin din fiecare si incetul cu incetul devin un tot bine definit. Am inceput sa    prind o forma timida de la 16 ani, cand m-am indragostit pentru prima oara. A fost ca o lovitura foarte puternica in piept, care s-a resimtit mai apoi in stomac, in talpi si palme. Dar nu stau sa povestesc acum ce sau cum s-a intamplat. Am fost fericita cat am fost, dar fericirea nu lasa urme. Am aflat ca de fapt cand esti fericit nu inveti mai nimic. De la un El am prins pofta de viata, am invatat ce inseamna gelozia si cat de departe poti sa ajungi cu un zambet din inima. De la Ea a pornit scrisul, de la un alt El mi-a (re)venit placerea de-a desena si am inceput sa iubesc fotografia. Inca un El mi-a dezvaluit ce inseamna teatrul vazut din culise, o fereastra catre o alta forma de iubire care nu credeam ca poate exista. Am invatat  sa sarut, sa mangai, sa alin, sa ascult si sa iubesc. Am mai invatat sa plang, sa dispretuiesc, sa regret si sa uit. Nicio relatie trecuta n-a fost ca urmatoarea, nicio relatie viitoare nu va fi ca vreuna din trecut.

Asta sunt eu. Stiu sa iubesc, stiu sa urasc, stiu sa fiu invidioasa si stiu sa fiu indiferenta. Nu imi pierd vremea cu cei care ma desconsidera si sunt vesnic prietena celor care ma indragesc. Nu ma port intotdeauna cum se cuvine, nu-mi fac patul de dimineata si nu imi pieptan parul. Nu imi plac oamenii rautaciosi si nici ‘pupincuristii’.

Eu ma compun din relatii trecute.

Stop global warming!

Atat:

Selfish Jellyfish

..a venit in sfarsit. Gasiti meduza aici.

Plictiseala, bat-o vina

Tu ce faci cand te plictisesti?

Faci o baie de doua ore, iti faci unghiile, te joci pe calculator, te uiti la televizor, faci sex, dormi, citesti reviste, citesti carti, citesti statusurile persoanelor din lista ta maaare de y!messenger, impletesti bratari, te duci la bazin, te duci in parc sa te plimbi, iesi afara cu prietenii sic and n-ai cu cine iesi si singur, te uiti la filmele pe care le-ai furat de pe net, te duci si-ti speli masina, mananci, te duci la cumparaturi, iti faci poze, iti vopsesti parul, asculti muzica noua sau ce-ti cade in mana, te plictisesti in continuare, te speli pe dinti, iti schimbi cerceii, cauti modele de tunsori, iti faci curat in camera, in casa, in suflet, in viata.

Dar ce se intampla cand nu mai functioneaza nimic? Atunci ai prea mult timp si ce altceva iti ramane decat sa gandesti? Si gandurile iti alearga nebune prin minte si din ce in ce mai violente. Tu stai, analizezi fiecare gand, fiecare sclipire care iti trece prin fata ochilor. Iti dai seama ca nu ai inteles totul cum a fost chiar in momentul cand s-a intamplat, iti dai seama ca ai ratat foarte multe in seara aceea cand ai preferat sa fii suparat pe cei din jur si te-ai inchis in casa. Ajungi sa crezi ca totul, dar totul, se intampla cu un motiv bine intemeiat si desigur impotriva ta. Ajungi sa crezi cu indarjire ca tot ce are loc in jurul tau este doar o conspiratie, ca toate persoanele la care tii cu adevarat iti ascund multe adevaruri pe care n-ai sa le cunosti vreodata si asta incepe sa te roada. Te gandesti din ce in ce mai tare ca toti te mint si iti vor raul, ca se poarta urat cu tine si sunt rautaciosi. Crezi ca toti vor ceva de la tine dar tu esti nedorit si ca toata lumea a luat-o razna iar tu esti singurul ramas care intelege cu adevarat ce se intampla. Pe deasupra iti mai pui si problema ca tot ce faci e sa imbatranesti si ca nu poti da timpul inapoi si poate ca cei mai frumosi ani din viata ta au trecut pe langa tine. Si aceste lucruri te intristeaza, devii depresiv si simti ca nu mai ai scapare, esti pe o spirala a decaderii. Nu mai iesi din casa cu zilele si incepi sa te rastesti necontrolat la cei din jurul tau si nu-ti dai seama cat de tare ii ranesti. Incepi sa crezi ca ultima scapare ar fi antidepresivele, fericirea falsa. Iei o pastila, iei doua, vezi ca te simti din ce in ce mai bine si iti zici iar ca esti bine, ca nu a fost decat o pasa proasta. Pana cand intr-o zi uiti sa-ti iei pastila, sau poate esti prea increzator in tine si iti spui ca nu mai are rost, ca esti bine acum si te intalnesti fortuit pe strada cu o persoana mai putin placuta tie care iti strica ziua. Iar incepi sa te simti din ce in ce mai urat, mai trist si mai singur pe lume. O singura pastila pe zi nu isi mai face efectul pana in acea blestemata zi caniculara cand iei pumnul de pastile si s-a terminat.

Parca era mai bine cand te uitai la filmele furate de pe net sau cand ieseai singur la o plimbare in parc…Sau poate asta sunt doar eu.

BadBug

Our spoof, for the(!) Grand Spoof:

*reclama parodiata: Bergenbier – Discursul

Scenariu [scurt]

Scena 1[camera goala,nemobilata, o masa si un scaun langa un perete]

EL [imbracat intr-o camasa alba simpla,o pereche de bluejeans lungi,simpli] sta la masa si fumeaza o tigara. Are privirea fixata asupra unui punct pe unul din ceilalti pereti.

Scena 2 Intra pe usa o gasca impaiata, pe roti. Omul se intoarce catre ea incet si ii spune cu o voce calma: „te-am asteptat, am crezut ca nu mai vii”. Mai trage un fum din tigara, o arunca pe jos si o stinge cu piciorul.

[liniste]

Scena 3 Omul se ridica de la masa, ia gasca impaiata de gat si o pune pe masa. O mangaie pe cap ca si cum ar fi ultima oara cand o vede si ramane nemiscat (impaiat). Gasca isi ia zborul.

[Totul in alb-negru.]

Victima

Pun punct. Dar mai pun si o virgula! Nu vreau sa se termine aici! Ea deja s-a imbracat, s-a incaltat si aproape c-a iesit pe usa. Nici macar n-am avut ocazia sa-i spun cat de draga imi e.. A iesit pe usa si a inchis-o in urma ei. Nici n-am avut cand sa ma explic, de ce am lipsit asa de mult, de ce n-am mai zis nimic atat amar de timp. Probabil am crezut ca va fi mereu acolo. Dar nu, draga de ea s-a saturat si a plecat. In sfarsit s-a hotarat si n-a mai asteptat pe nimeni, a plecat. Gata. Atat ne-a fost. Acum e pe drum, afara e innorat. Vai! Nu si-a luat umbrela cu ea! Sa ma duc dupa ea sa-i dau umbrela? Stiu ca am tinut-o cam mult si probabil a si uitat de ea, dar poate o mai prind din urma. O ultima data s-o privesc, sa-i iau mainile intr-ale mele si sa-i sarut fruntea.

Alerg. Degeaba..n-o mai pot prinde acum. Deja e prea tarziu. Tuburile i-au distrus plamanii, n-a mai putut respira. Ficatul a luat-o razna. Doctorii au spus la inceput ca nu au medicamentele necesare. Iar apoi ca nu mai au ce face. Doar aparatele o mai tineau in viata. Ce viata?! Asta nu e viata.. Sunt doar semne vitale. Sau au fost..caci ea a incetat sa mai lupte. S-a incaltat si a iesit pe usa, ne-a parasit. A prins primul autobuz catre o lume, sper, mai buna.

Dragei mele Nase, m. 10.04.2008