Bluza verde aprins

Ea poarta o bluza verde aprins. Sta in fata restaurantului lor favorit si asteapta. Incepe sa ploua. Ea nu se muta de acolo nici macar un centimetru, nu vrea sa se fereasca de ploaie. Bluza ei verde aprins incepe sa se stinga incet, incet si se lipeste de corpul ei infrigurat, lasand la iveala o talie subtire si sanii mici.

O cheama Irene, are 23 de ani si lucreaza ca designer de interior la una din cele mai importante companii din Elvetia.

Asteapta. Deja ploua de douazeci de minute si el nu da semne sa apara. Un ospatar din restaurant iese si o intreaba daca nu cumva doreste sa astepte inauntru. Irene nu vrea. Ea ramane afara sa-l astepte in ploaie, crede cu tarie ca va veni, o va imbratisa si ii va cere iertare.

Este singura la parinti. Ei s-au mutat intr-un sat prin Elvetia. Nu i-a mai vazut de sase ani, nu au mai vorbit de trei.

Se uita la ceas. Este opt si patruzeci si trei de minute. Ea il asteapta de patruzeci si trei de minute, afara, in fata restaurantului lor favorit, in ploaia rece. Picaturile mari ii cad pe fata alba lovind-o parca din ce in ce mai tare, iar inima ii este din ce in ce mai grea. El nu mai vine. Picaturile reci incep sa danseze cu lacrimile ei calde, incarcate de emotii si suferinta. E si cincizeci si opt.

Irene este dependenta. Nu de narcotice, nu de alcool, ci de persoane. De cand el i-a spus c-o iubeste, sufletul ei ii apartine.

Este noua si douasprezece minute. Irene tremura de frig, hainele ei sunt ude leoarca. Tot fardul i-a curs pe fata si acum arata ca o curva trista la colt de strada. Acelasi ospatar din restaurant ii cheama un taxi si o trimite acasa.

Irene locuieste singura intr-un apartament cu trei camere si doua bai, chiar deasupra unui cinematograf. Cinematograful unde s-au cunoscut.

El nu a aparut in seara aceea. Nici o saptamana mai tarziu, nici dupa o luna si nici dupa un an. Habar nu am ce s-a intamplat cu el, unde s-a  dus, daca mai traieste sau nu.  Cat despre Irene…ei bine.. dupa ce am stat sa-l astept in ploaie o ora si ceva m-am trezit cu o pneumonie de toata frumusetea, care s-a agravat foarte repede si la scurt timp doar aparatele mi-au mai tinut corpul in viata. Atunci i-am revazut in sfarsit pe ai mei, dar ei mi-au vazut doar corpul inert si palid. M-a durut teribil ca n-am mai putut sa-i imbratisez pentru ultima oara, sa le spun cat de mult mi-au lipsit si sa le cer iertare ca i-am lasat de izbeliste.

Bluza verde aprins este asezata pe pat. Irene si-a pregatit-o, pentru ca diseara se va intalni cu el si vor merge la restaurantul lor favorit.