You are currently browsing the category archive for the ‘sex’ category.

De când se ştie a avut ceva de făcut. În momentele în care ar fi putut savura singurătatea, un dar pe care nu a ştiut niciodată să-l aprecieze, îşi umple timpul cu te miri ce prostioară care are să fie rezolvată numai şi numai atunci. Aleargă, fuge mâncând pământul dar nici măcar ea nu mai ştie de ce. Mai rău chiar, a pierdut controlul propriei călătorii şi nu mai ştie nici măcar încotro se îndreaptă, ce o aşteaptă dincolo de pragul suprasolicitării. Nu e sănătos te ţii departe de tine însuţi şi ea ştie asta. Probabil că nu-i mai pasă. Nu de când şi-a dat seama că este dependentă.

Nu e vorba de droguri şi nici măcar de adrenalină. A avut parte de destule experienţe tari, chiar mai puternice decât erecţiile cauzate de Viagra. Alcoolul nu este dependenţa ei, nici măcar sexul. Abia dacă mai are timp să-şi amintească cât de mult îi lipseşte căldura corpului lui, atunci când se găseau în toaletele nespălate ale cluburilor, frecventate doar pentru a şi-o trage, ştiind că ar putea fi prinşi în orice moment.

Se vrea indispensabilă cuiva. Are nevoie de cineva care să-i mănânce timpul, care s-o poată ţine în loc, să-i distragă atenţia de la tot ce este aparent important. Cineva care să-i mestece persoana bucată cu bucată, cineva la fel de dependent. De ea. O dependenţă mutuală. Probabil de aceea fuge.

Dă-ţi ochelarii jos, pune-i pe noptiera supraîncărcată de lângă pat. Aşează-te. Stai acolo şi întinde-te pe spate. Nu mai pune întrebări, lasă-mă să fac ce vreau din tine. Relaxează-te.

Respiră uşor. Lasă-te purtat de ritmul melodiilor de fundal al vieţilor noastre, năpăstuite de ghinion. Lasă-mă să-ţi sărut gâtul, lasă-mă să-ţi sărut lobul urechii, taie-mi respiraţia. Stai nemişcat.

Îţi dau voie să mă mângâi uşor, cu o singură mână. Te las să mă săruţi tandru pe sâni. Ridică-ţi privirea, uită-te în ochii mei.
Zâmbeşti.  Îmi spui că ţi-am lipsit şi abia aşteptai să ne reîntâlnim în camera mea. Mă relaxez.

Mă întind pe pat de-a curmezişul. Mă mănânci din priviri în timp ce mă dezbraci, atât de încet încât să te vreau mai mult, mai repede. Îmi zâmbeşti din nou şi mă strângi în braţe. Corpul tău freamătă peste al meu.

Pentru ei nu am nume. Existenţa mea este de ordinul minutelor în viaţa fiecărui soldat care vizitează Arina. “Rusia înseamnă lumea”, “soldaţii ruşi sunt victorioşi” sau “polonezii o vor lua direct în bot de la noi” sunt doar căteva texte, nu prea emoţionante – dar cu efect – pe care le spun comandanţilor, căpitanilor, coloneilor, câtorva soldaţi mai avuţi ai puternicei Armate Sovietice. Unii preferă să-mi povestească planuri de atac, alţii vor doar să mi-o tragă şi atât, cu ţipete, bătaie şi lacrimi.

“Arina” înseamnă pace. Doar aici mai găsesc pacea, măcar pentru câteva clipe, aceşti bărbaţi chinuiţi de soartă. Vor pleca la război, vor pleca în curând. Din acest moment nu mai au mame, nu mai au fraţi, soţii sau copii, îşi iau la revedere de la Moscova şi de la vieţile lor. Mă mai au doar pe mine să-i întăresc, să le ofer o ultimă plăcere înainte de baia de sânge.

Aşa l-am cunoscut pe Aleksey, “darul lui Dumnezeu”. Proaspăt înrolat în armată, nu avea mai mult de 18 ani şi căra în spate experienţa de viaţa a unui fluture care abia a ieşit din cocon. Adică vax. Mă plimbam prin târg, căutând să-mi cumpăr ceva drăguţ din banii ultimului general-generos, care avea plăcerea bizară ca de fiecare dată când îşi dădea drumul să zbiere că Rusia a cucerit întreaga lume. M-a oprit şi m-a întrebat, foarte jenat, dacă “aş putea să-i ofer o noapte de dragoste”. Ce dulce, “dragoste”. M-a înduioşat aşa tare că nu mai voiam să-i cer banii.

L-am adus la bordel şi l-am urcat direct în patul mizer. Nu a scos nici un sunet când i-am deschis cămaşa, nasture cu nasture, când i-am dat jos pantalonii sau când am început să-l sărut încet pe abdomen. A stat tot timpul şi s-a uitat la buzele mele luptându-se cu penisul său erect, apoi şi-a pus perna pe faţă şi a început să geamă, din ce în ce mai tare, odată cu mişcările mele. Iar apoi nu a mai făcut nimic. A stat. Am stat şi eu.

În patru ore pleca spre Sankt Petersburg. M-a pus să stau goală lângă el şi mi-a sărutat fiecare milimetru de piele. Mi-a spus că nu-i e frică de moarte şi că sunt prima femeie din viaţa lui. A fumat ţigară după ţigară şi mi-a povestit despre familia sa, despre copilăria tristă pe care a avut-o şi mi-a jurat că se va întoarce victorios la Moscova. Mi-a jurat că mă va căuta şi că mă va scoate din mizerie.

Şi m-a întrebat: “Cum te cheamă?”
“Matrioşka”.